Mestesuguri traditionale
Vechimea practicarii mestesugurilor pe teritoriul actualului judet Valcea se pierde in trecutul mai indepartat. Avand la indemana bogate resurse de materie prima: lemn, lut, piatra, piele, lana, canepa, metale etc., populatia valceana a practicat pe scara larga numeroase mestesuguri de straveche traditie si care au avut o profunda semnificatie in cultura si civilizatia populatiei de aici. Activitatile legate de implinirea celor trei nevoi elementare ale existentei umane – pregatirea si procurarea hranei, protejarea corpului prin imbracaminte, construirea unui adapost – si cele impuse de exercitarea principalelor ocupatii, avand drept scop tocmai satisfacerea necesitatilor vitale au determinat in scurgerea timpului crearea unor mari serii de unelte si obiecte imbracand diverse forme, impodobite in multe feluri, realizate din materiale variate si lucrate intr-o gama extinsa de tehnici. Aceste unelte si obiecte cu rost primordial, functional sunt rezultatul practicarii mestesugurilor.
Cu vremea, o parte din mestesugurile populare s-au specializat in producerea de obiecte a caror functie utilitara, o data cu transformarea conditiilor de viata, nu mai este cautata, calitatile artistice fiind cele apreciate in primul rand; in acest fel s-a produs o specializare in domeniul mestesugurilor, cele “artistice” constituindu-se intr-o categorie aparte.
Si in comuna noastra, ca si in celelalte sate si comune din judet se practicau si se mai practica diverse mestesuguri, fara insa sa evolueze intr-un sens estetic foarte pronuntat. Dintre mestesugurile traditionale practicate in Pietrari pot fi mentinate: dogaritul, dulgheria, tamplaria, pietraritul, zugravitul, care faceau parte din mestesugurile barbatesti, si cusutul si tesutul textilelor de interior si al obiectelor de port popular care s-au dezvoltat ca adevarate mestesuguri artistice. Iarna, in mijlocul odaii de locuit, alteori in odaia buna, gospodina aseza altadata razboiul de tesut in care facea panza, paturi, scoarte “de perete” si “de pat”, fete de masa, servete, perdele. De asemenea, tesea obiecte de port pentru membrii familiei:braie, bete, altita pentru camasi si ii, carpe, marame, zavelci, valnice numite si “oprege”. Cand nu tesea iarna, dar si vara, cosea flori la camasile barbatesti si femeiesti, la zavelcile de fata si de spate, la basmalele de perete sau la cele de nunti (“de plosca”, “de brad”, “de mire”), facea “chei” si creturi la camasi s.a.m.d. Incaltamintea folosita in acele vremuri era opinca, straveche in portul popular romanesc si purtata atat de femei, cat si de barbati. Era confectionata atat din piele de vita cat si din piele de porc, cu o forma mai proeminenta, cu motul ca o creasta si era legata de picior cu “nojite” din curele de piele. Femeile purtau in opinci “tureci” sau “caltuni” croiti pe picior si ornamentati cu “gaitane” (“flori din gaitane”) sau cu cusatura pe marginea caltunilor.
In “Dictionarul geografic al judetului Valcea”, Bucuresti, 1893, scris de C. Alessandrescu pentru “Pietrari de Jos” sunt mentionate ca mestesuguri traditionale dulgheria si rotaria. Profilul ocupatiilor din aceasta zona era mixt si se baza pe agricultura, pomicultura si cresterea mixta de animale. Deficitul de produse agricole era intregit prin schimbul variatelor produse mestesugaresti. Mestesugurile intregeau astfel ocupatiile agricole si pastorale, fiind practicate pe indelete , iarna sau in perioadele dintre muncile agricole, pomicole, viticole etc. In prezent, mestesugurile sunt practicate doar sporadic. Confectionarea de costume populare, tesutul si cusutul diverselor obiecte sunt ocupatii aproape disparute, tineretul nefiind interesat de reluarea, chiar si intr-o alta forma a acestora. Generatiilor viitoare nu le va mai ramane decat cunoasterea vechilor costume din cartile sau muzeele de specialitate
Portul popular
Costumul popular barbatesc
Vesmintele barbatesti sunt mai reduse in componenta costumului si au o ornamentatie mai simpla decat cea a costumelor populare femeiesti.
Componenta costumului: se compune din caciula sau palarie, camasa, cioareci (nadragi sau itari), brau, bete si incaltaminte. In anotimpul racoros suba si cojocul completau costumul popular.
Caciula – era confectionata din blana de miel neagra, iar in vechime avea forma rotunda care mai apoi s-a schimbat sub forma de caciula “motata”. Palaria era purtata in trecut cu borul ridicat.
Camasa – putea fi intalnita sub trei forme: camasa dreapta, de veche traditie; camasa cu poale si camasa cu platca si poale.
® Camasa dreapta reprezinta forma de camasa clasica in portul popular barbatesc. Ornamentatia ei se realiza, in general, prin cusaturi in alb. Cheita era mai dezvoltata avand un rol principal in ornamentarea camasii. Decorul redus al camasii barbatesti, in afara de cheita, este plasat pe guler, sub forma cusaturii “pe dos”sau cu “rauri la un fir urzit si umplut “; la gura este tivita cu “tiv cu obinzea” sau “colti cu ingraditura cu tighel”, iar la tivul manecii si la poale apare “sebacul”.
® Camasa cu poale reprezinta prima faza dupa camasa dreapta si este confectionata scurta pana la mijloc de unde i se adauga poalele compuse din 4-5 foi incretite.
® Camasa cu platca si poale este ultima faza a camasii taranesti si are ca element reprezentativ gulerul lat si rasfrant, iar pe umeri o platca de care se prind fata si spatele camasii incretite. Maneca se termina in manseta. Stilul ornamentatiei este diferentiat – inclina spre motive florale policrome, cusute cu matase vegetala.
Cioarecii erau confectionati din dimie tesuta in patru ite, din lana si, indesata la piua. Vara se purtau itari din panza. Croiala pastra forma generalizata cu “tur”, “craci”, “clin” si “ghizde”, fiind incheiati cu cusatura pe muche.Erau ornamentati redus cu gaetane negre.
Braul care incingea mijlocul era ales in razboi.
Pieptarul si cojocul au devenit de-a lungul timpului, prin insusirile de frumusete ce le-au dobandit, unele dintre cele mai pretuite piese de port ce impodobeau si costumul de sarbatori. Aceste piese ale portului popular au avut un rol aparte si in ceremonialul de nunta: mirele avea obligatia sa poarte pieptar, iar cojocul nu trebuia sa lipseasca din lada de zestre a miresei.
Suba este o alta piesa de port popular, folosita in anotimpurile racoroase si care se prezenta ca o haina larga si lunga, impunatoare prin dimensiunile ei mari si care pastreaza, in general, aceeasi forma atat in portul popular femeiesc, cat si in cel barbatesc; diferentieri apar numai in modul de ornamentare.
Costumul popular femeiesc
In aceasta arie etnografica, costumul popular femeiesc se compunea in trecut din:
- camasa cu clini si altoaie, cu gura in fata, pe umar sau la spate si cu bratara la maneca si decoltata ori cu altita, incret, clin strans si cu randuri cu sau fara sebace alternante, ori cu maneca si pieptul in “blana”.
- zavelca, alba in fata si rosie, inscortata, in spate sau opreg cu zavelca.
- brau si bete cu margele, iar in cap, capatai sau carpa (“carpoi”).
Piesa cea mai importanta a costumului femeiesc o constituie camasa, ea pastrand intregul echilibru prin proportii, décor si cromatica, determinand piesele ce alcatuiesc ansamblul. Croite din panza de canepa sau in, mai tarziu din bumbac, partile componente ale camasii sunt incheiate cu ajutorul “cheitelor” care au rolul de a realiza asamblarea, formand o schema urmarita de ornamentatia camasii si avand totodata rolul de podoaba prin forma si coloritul variat. Stranse la gat cu o bentita, cu manecile lungi, camasile cu poale, urmaresc indeaproape linia corpului. Se caracterizeaza de asemenea prin maneca foarte larga “din doua foi”, stransa cu bentita la incheietura mainii, gulerul strans la baza gatului si incheiat cu un nasture sau cu siret.
Compozitia ornamentala a camasii, determinata de tipul de croi careia ii apartine, se bazeaza pe alternanta dintre petele de culoare si albul fondului, decorul fiind concentrat pe umeri, brate si piept. Altita, incretul si raurile sunt cele trei elemente care prin imbinare si proportionalitate dau contur compozitiei ornamentale a camasii femeiesti.
Altita este alcatuita din randuri orizontale, cu motive geometrice repetate, delimitate intre ele prin linii despartitoare avand in partea de sus un rand cu motive mici, cusute. La camasile foarte vechi, altita prezinta o “despartitoare”, un spatiu alb lasat liber intre primul rand de motive si restul altitei. Motivele geometrice, abstracte, de pe altita sunt folosite si pentru alcatuirea raurilor de pe maneca, dar de multe ori ele se imbina cu motive diferite, mai ales la camasile cu ornamentatia executata in tehnica broderiei. Intre altita si “rauri”, “incretul” tine echilibrul, delimitand campii ornamentali, avand un colorit neutru, temperat, cu motive geometrice cusute in tehnici speciale: “punct urzit cu fir”, “pite”, “sebace”.
Daca in secolul trecut vechea camasa femeiasca a cunoscut o compozitie ornamentala echilibrata, centrul de greutate fiind altita, in jurul careia se organiza intreg ansamblul ornamental cu incret, randuri “tinute” (drepte) sau randuri “infurcite” (oblice), cu aceleasi randuri plasate pe pieptul si pe poalele camasii, in secolul nostru acest echilibru se tulbura aparand astfel compozitiile cu ornamentatia manecii “in blana”, uneori chiar fara incret. Decorul acopera astfel toata partea vizibila a manecii si a pieptului camasii, eliminand spatiile albe si dand impresia de “incarcat”.
Mai apoi, se schimba vechea dispozitie a “raurilor”; dezvoltarea acestui element are ca rezultat variante ornamentale in care este redus incretul si raman doar altita si randurile sau se renunta si la altita, randurile dispuse in unghi (infurcite in doua) acoperind manecile si pieptul camasii.
Se constata astfel ca pot fi intalnite trei tipuri de ornamentatie a camasii femeiesti care au o frecventa preponderenta: compozitia cu altita, incretul si randurile drepte pe maneci si pe piept, compozitia cu “blana pe maneci si pe piept” si compozitia cu randuri “infurcite”.
Fata de “ciupac”(partea superioara a “iei cu trup”), “trupul iei”, adica poalele, prezinta mai putine variante. Ornamentul, redus la cateva motive marunte (“rauri pe clini”), era insirat pe cusatura clinilor; jos, un simplu “tiv tighelit”.
Spre sfarsitul secolului trecut s-a introdus in portul femeiesc “fusta”, o poala cu aceiasi clini, care se imbraca peste trupul iei si reprezenta o piesa de port aleasa. Ornamentul acesteia era plasat la tiv sub forma de “chenar” in “sebace” cusute sau alese “randuri pe la poala”; cheita care incheie foile apare mai dezvoltata.
Dupa Primul Razboi Mondial a aparut “ia copilareasca” diferita de “ia batraneasca”, denumire dobandita de camasa cu blana. Ia copilareasca, mai mica, adeseori cu volan (“roata la maneca”), fie cusuta, fie aleasa in razboi, reactualizeaza stilul camasii cu altita in forme mai simple.
Costumul cu doua zavelci se purta cu zavelci diferite, nu perechi: in fata, zavelca “in panza” vanata sau neagra, ornamentata cu alb, si, la spate, zavelca in scoarta, de obicei rosie. Costumul cu zavelci perechi (“costumul national”) este mai recent si are ambele zavelci tesute in “scoarta” si cu chenare pe poale, culoarea cea mai des intalnita in Pietrari fiind un rosu inchis, aproape visiniu, culoare ce se regaseste si in raurile de pe camasi.
Costumul cu opreg, care, considerat la mare pretuire, se imbraca “numai de femeile cu stare, cand ieseau in lume, in sarbatori mari”, se purta fie singur, in cute mari la spate si intins in fata, “invaluit pe trup” si “inchiotorat” la stanga, fie cu o zavelca in fata ( intotdeauna “in panza”).
Braul ales “in scoarta” si betele cu margele completeaza acest costum de sarbatoare.
In ultimele decenii ale secolului trecut a aparut un costum femeiesc mai usor si comod la purtat, cu o executie tehnica mult simplificata. La acest tip de costum popular intalnim: ia cu poale, cu gura in fata si maneca scurta, cu volan, decorata cu altita, incret desfacut si mai ingust si cu randuri alternate cu sebace mari care se repeta pe piept si pe spate, iar poalele sunt ceva mai scurte si decorate cu rauri de la altita; "soartele" colorate sunt zavelci identice carora li s-au adaugat coltisori cu margini; betele nu mai au margele, iar maramele se confectioneaza foarte rar.
In prezent, costumele populare nu se mai poarta si nu se mai confectioneaza, ele ramanand ca o marturie a unei adevarate arte care va disparea in timp si de care ne vom aminti in viitor numai vizitand salile unor muzee de profil sau ale unor expozitii de arta populara.
Obiceiuri traditionale
In ciclul obiceiurilor traditionale ce se desfasoara si in comuna Pietrari ca si in toate satele romanesti si care contin o varietate de datini si manifestari cu o ampla desfasurare in viata satului, un loc deosebit il ocupa obiceiurile de iarna.
Formele de manifestare sunt mostenite din cultura folclorica romaneasca si au fost transmise prin traditie din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre.
Modalitatile de sarbatorire sunt numeroase, de o deosebita bogatie, implicand participarea intregii colectivitati, inclusiv a copiilor.
Perioada de desfasurare a acestora este intre 23 decembrie si 2 ianuarie. In acest interval exista o serie de obiceiuri stravechi de factura precrestina cu un evident continut laic, adaptate si uneori chiar suprapuse sarbatorilor religioase.
Urarea de Mos Ajun sau “La colindeti” este primul obicei de iarna. Obiceiul se desfasoara “in cete” de copii, baieti sau grupuri mixte. De obicei se strang 3-4 cete mari formate din 50-60 si chiar mai multi copii, unii insotiti de parinti sau bunici, care colinda fiecare pe o anumita portiune, fiecarei cete apartinandu-i un anumit “sector” de ulita. Manifestarea are loc in seara de 23 spre 24 decembrie. Copiii se aduna de obicei la o casa unde repeta colindele si odata cu venirea serii isi incep colindatul. Pe alocuri se intalnesc la capatul satului. De obicei, ei colinda casele la rand si se opresc in fata portii sau intra in curtea gospodarului, la fereastra caruia striga urarea traditionala care se repeta de trei ori:
Buna dimineata la Mos Ajun
Sa fie intr-un ceas bun!
Ne dati, ori nu ne dati?
Buna dimineata !
Apoi, satenii care au fost gazde trec cu cosul sau cu sacul cu “colindeti” pe la fiecare. Denumirea de “colindeti” este atribuita darului pe care il primesc colindatorii in totalitatea lui si care, in afara de colaci, poate fi compus din:fructe (mere, pere, nuci, gutui, poame uscate), produse fainoase (covrigi, cornuri, gogosi, biscuiti, turta dulce), dulciuri (bomboane, ciocolata) etc. Colindatorii poarta traistute de gat in care pun darurile pe care le primesc. La unele case colindatorii primesc pe langa colindeti si cate o ceasca de tuica fiarta sau de vin fiert. Atunci cand nu primeau colindetii ceruti, cetele strigau:
Cine nu da boboneti
Sa faca casa bureti
Si copiii castraveti
Pentru un covrig
Inghetai de frig
Pentr-un bobonete
Sapte boate-mi dete.
Urarile sunt deci de cele mai multe ori scurte, iar continutul urarii este acelasi la fiecare casa colindata.
In seara care precede sarbatoarea Craciunului, grupuri de cate 2-3 copii sau tineri umbla cu “Steaua” si cu “Irozii”, prevestind nasterea Domnului.
In ajunul Anului Nou se umbla cu “Plugusorul” si cu “Capra” de catre cete mai mici de copii sau tineri.
Alte obiceiuri sunt legate de seara Anului Nou (unele dintre ele se mai pastreaza, altele nu). Astfel, in aceasta seara speciala fetele mari, “de maritat”, se strangeau la o gazda la care, prin diferite procedee stravechi, isi ghiceau norocul in casatorie: fie saltand de sub oalele puse special niste obiecte care simbolizau caracteristici ale alesului, fie maturand prin casa si aruncand gunoiul afara, in curte, “din ce parte vor latra cainii, de acolo va veni alesul”, fie “vrajind” alesul. La alte gazde se strangeau gospodarii care incercau sa ghiceasca vremea de peste an, a fiecarei luni din noul an, punand “cepele” (presara sare in 12 cepe si daca ceapa isi lasa mai multa apa, luna reprezentata prin ceapa respectiva va fi ploioasa).
In dimineata zilei de Anul Nou copiii pornesc in cete mici (2-3 copii) sa ureze cu “Sorcova”. Obiceiul se adreseaza doar membrilor familiei sau unui grup de rude si vecini. Cei carora le este adresata urarea sunt atinsi ritmic cu sorcova pe tot cuprinsul rostirii textului. In prezent, sorcova este un buchet de flori artificiale (din hartie colorata) ce imbraca un bat. In trecut, sorcova era din flori naturale, mai ales de la pomii roditori (mar dulce).
Sorcova vesela,
Sa traiti,
Sa-mbatraniti,
Ca un mar,
Ca un par,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca sageata,
Tare ca fierul,
Iute ca otelul,
La anu’ si La multi ani !
Tot in ziua de Anul Nou, copiii in primii lor trei ani de viata, sunt dusi la moase unde sunt “dati de grinda” de catre aceasta cu urarea:
Tata mare!
Tata mare!
La multi ani!
Sanatate, noroc
Si minte multa!
In aceeasi zi, finii se duc la nasi cu daruri (alimente, bauturi).
In ansamblul lor, obiceiurile de Anul Nou nu au o coloratura artistica bogata in stadiul lor de azi.
Tot in cadrul obiceiurilor traditionale de peste an se afla urmatoarele obiceiuri:
- Primavara, flacaii fac focuri mari pe dealuri si, prin strigaturi hazlii, satirizeaza fetele care au ramas nemaritate sau pe gospodarii care nu s-au pregatit indeajuns pentru lucrul de primavara; obiceiul se numeste “Aolica Mare”.
- Legat de riturile funerare este obiceiul “mosilor de vara” – in “sambata mosilor” se asaza in locuri vizibile alimente pentru cei morti, iar in “duminica mosilor” cei vii isi fac daruri, socotindu-se: barbatii si baietii – “veri”, iar femeile si fetele -“surate”;
- Cand vara era seceta, baietii si fetele, in cete, umblau cu “paparuda” pentru a aduce ploaia;
- Culesul roadelor se facea totdeauna lasand in livada, intr-un pom, cateva fructe sau, pe ogor, cate doua tufe de porumb neculese, ca semne bune pentru rodul anului viitor;
- Toamna, in octombrie, satele rasunau seara de cantecele si jocurile de la claci: la casa cate unui gospodar se strangeau fete, flacai, neveste si barbati care ajutau la curatatul porumbului si la urcatul acestuia in pod.
Astazi, tot mai putine dintre aceste obiceiuri mai sunt respectate, doar cateva supravietuind, cu destula greutate.
Comuna Pietrari este asezata in partea central-nordica a judetului Valcea, in zona treptelor inalte ale Subcarpatilor Getici, pe ambele parti ale cursului mijlociu al Otasaului (afluent al Bistritei valcene, in cadrul Depresiunii Otasau), fiind situata la intersectia paralelei de 45◦10’lat N cu meridianul de 24◦13’ long E, altitudinea medie inregistrata pe teritoriul localitatii fiind de 404 m.
MONUMENTUL EROILOR DIN PIETRARII DE SUS
